Din ianuarie până în iulie 2018, împreună cu istoricul Vlad Pașca vom revizita evenimentele Marii Uniri, deconstruindu-le și prezentându-le bucată cu bucată, cronologic și tematic, în timp ce suflăm praful clișeelor care s-a așternut pe istoria lor în cei 100 de ani. Aici puteți vedea episodul 1, despre desprinderea Basarabiei de Rusia, aici pe al doilea, despre pericolul bolșevic din Basarabia, iar aici pe al treilea, despre cum s-a văzut Unirea de la Chișinău. Aici aveți episodul patru, din care aflăm cât de mult a contat contextul geopolitic al păcii și războiului pentru planurile României față de Basarabia. Din episodul cinci am aflat cum și-a pierdut Basarabia autonomia în cadrul României Mari, iar episodul șase ne-a explicat care au fost consecințele crizei austro-ungare în Bucovina, Transilvania și Banat.
Azi, episodul șapte, din care aflăm care au fost complicațiile unirii întregii Bucovine cu România.
În zilele desprinderii Bucovinei de Imperiul Austro-Ungar și proclamării unirii cu România, existau în comunitatea românilor din provincie două mari curente de opinie, care aveau însă o reprezentare disproporționată. Pe de o parte, o majoritate covârșitoare era pentru unirea Bucovinei în întregime, exact în forma în care fusese desprinsă în 1775 din Moldova și anexată Imperiului Habsburgic (viitorul Imperiu Austro-Ungar). Pentru acești unioniști „maximali” conta mai puțin că Bucovina anului 1918 nu mai semăna, din punct de vedere demografic și socio-economic, cu Bucovina medievală. Românii nu mai erau majoritari în provincie încă de la sfârșitul secolului al 19-lea, ajungând chiar la o treime din total. Dar acest inconvenient pentru români a devenit palid în fața nevoii de reparație istorică în virtutea „dreptului istoric”, prin returnarea provinciei Moldovei, deci României.
Pe de altă parte, o minoritate atât de mică încât era reprezentată doar de doi oameni (Gheorghe Grigorovici și Aurel Onciul) era pentru aplicarea cu prioritate a principiului naționalităților în trasarea noilor granițe de după Marele Război. Cu alte cuvinte, celor doi li se părea echitabil ca doar acele zone ale Bucovinei locuite în majoritate de români să se unească cu România. În schimb, zonele locuite în majoritate de ucraineni ar fi trebuit să fie alipite Ucrainei de Vest (provenită din Imperiul Austro-Ungar), care la rândul ei urmărea o uniune cu Ucraina provenită din Imperiul Rus. În toamna anului 1918, proiectul statului ucrainean părea încă realizabil și era departe de eșecul din 1920-1921 sub invaziile Poloniei și Rusiei bolșevice. Împărțirea Bucovinei pe criterii etnice s-ar fi putut face cu pierderi minime datorită zonelor compacte ocupate de români și ucraineni. Nordul (predominant ucrainean) ar fi putut trece sub autoritatea ucrainenilor, în timp ce sudul (predominant românesc) s-ar fi unit cu România. În paranteză fie spus, nimeni nu plănuia să îi consulte pe evrei, care constituiau al treilea grup etnic ca mărime și erau majoritari în Cernăuți, înainte să fie incluși în una dintre cele două părți ale Bucovinei.
Gheorghe Grigorovici (social-democrat) și Aurel Onciul (agrar-democrat) erau amândoi deputați ai românilor în Parlamentul Imperial de la Viena. În urma destrămării Imperiului Austro-Ungar, poziția lui Gheorghe Grigorovici a fost slăbită din pricina colaborării sale cu Consiliul Național Român, organismul care se declarase adunare constituantă a provinciei și care hotărâse „unirea Bucovinei integrale cu celelalte țări românești”.
Aurel Onciul, pe de altă parte, a acționat de unul singur și a reușit să încheie un acord de partajare a provinciei cu liderul ucrainenilor din Bucovina, Omelian Popovici: ucrainenii ar fi urmat să controleze Bucovina între Siret și Nistru (incluzând, deci, orașul Cernăuți), iar românilor le-ar fi rămas părțile de la sud de Siret (incluzând Rădăuții, Suceava, Gura-Humorului etc.). Cei doi au reușit apoi să îl convingă pe guvernatorul austriac al Bucovinei, Josef von Etzdorf, să le transfere puterea asupra provinciei.
Pe urmă, Aurel Onciul – acordându-și fie titlul de administrator al Moldovei de Sus, fie titlul de comisar al românilor din Bucovina – a plecat la Iași ca să poarte convorbiri cu reprezentanții guvernului român. Prim-ministrul, generalul Constantin Coandă, l-a primit cu răceală și ar fi mărturisit ulterior că Aurel Onciul „i-a înăcrit sufletul cu atitudinea sa de neînțeles”. Când a dat să se întoarcă la Cernăuți, Onciul a fost huiduit și insultat pe peronul gării din Iași de către naționaliștii bucovineni refugiați în România. Lipsit de susținere și tratat cu ostilitate, această figură don-quijotescă s-a retras din viața politică și a rămas în istoria triumfalistă a Marii Uniri cu eticheta de „antinațional”.
Destinul Bucovinei trecuse în mâinile aderenților „dreptului istoric”, care erau susținuți logistic și moral de către autoritățile române și care nu acceptau nici în ruptul capului ciuntirea provinciei pe considerente demografice. Oricât de „nereprezentativ” ar fi acționat Aurel Onciul, cert este că abordarea lui a chestiunii Bucovinei a fost mai „democratică” decât a celorlalte elite românești. Ironia face că istoria violentă a anilor ‘40 a dus la conturarea unei graniței nordice a României contemporane asemănătoare cu cea propusă de Omelian Popovici și Aurel Onciul în noiembrie 1918.
Istorie pe șleau e un proiect video al istoricului Vlad Pașca. Marea Unire pe șleau e o serie susținută, printre alții, de Scena9.
